Geto-dacii erau triburi tracice înrudite care trăiau între Carpați, Dunăre și Marea Neagră. Autorii antici foloseau adesea denumirile „geți” și „daci” fără o delimitare strictă, de aceea istoricii utilizează frecvent denumirea comună de geto-daci. În urma asimilării acestor populații cu romanii s-au format, în timp, strămoșii românilor și moldovenilor de astăzi.
Autorii antici îi descriau ca pe războinici înalți, adesea cu părul deschis la culoare, obișnuiți cu lupta în zonele montane și profund devotați zeului Zalmoxis. Ținutul lor, numit de greci Dacia, era împărțit în numeroase uniuni tribale.
Geto-dacii erau renumiți pentru arma lor caracteristică - sabia curbată numită „falx”, capabilă să străpungă scuturile și armurile romane. Tinerii erau instruiți încă din copilărie în călărie, tir cu arcul și luptă corp la corp. În regiunile muntoase, dacii construiau cetăți și sanctuare fortificate, care aveau să joace un rol important în războaiele purtate ulterior împotriva Romei.
Cultura geto-dacilor a fost influențată de traci, sciți și greci. Ei băteau monedă proprie și participau activ la schimburi comerciale cu produse precum vinul, mierea și metalele. Descoperirile arheologice de bijuterii și ceramică geto-dacică din spațiul carpatic confirmă nivelul de dezvoltare economică și diversitatea tradițiilor culturale.
Istoria geto-dacilor reprezintă un element esențial în constituirea identității etnice și culturale a populațiilor din spațiul carpato-dunărean. Moștenirea lor, aflată în strânsă interacțiune cu influența civilizației romane, a stat la baza formării ulterioare a popoarelor din această regiune. Studierea geților și dacilor permite înțelegerea profundă a originilor limbii, tradițiilor și culturii noastre, demonstrând că această epocă nu aparține doar trecutului, ci constituie fundamentul evoluției societății actuale.