Ioana d’Arc a trăit la începutul secolului al XV-lea, în timpul Războiului de 100 de Ani dintre Franța și Anglia. Născută într-un sat modest, ea susținea că aude „voci” ale sfinților care îi cer să-l ajute pe Delfinul Franței să alunge invadatorii englezi.
La doar câțiva ani după ce a ajuns la curtea prințului, Ioana a reușit să-i convingă pe comandanți să-i dea un rol în armată. Ea a devenit un simbol pentru soldați, purtând un steag alb pe câmpul de luptă. Victoria de la Orléans a ridicat moralul francezilor și a schimbat cursul războiului, deși Ioana nu a fost niciodată general în sens modern, ci mai degrabă un lider spiritual și un semn de speranță.
Mai târziu, Ioana a fost capturată și vândută englezilor. Procesul ei a avut loc la Rouen și a fost condus de un tribunal ecleziastic apropiat de Anglia. Ioana a fost acuzată de erezie și vrăjitorie. Atmosfera procesului amintea de metodele Inchiziției: întrebări insistente, presiune psihologică și căutarea unui „răspuns corect”. Ea a refuzat să-și renege convingerile și, în 1431, a fost arsă pe rug.
La câteva decenii după moartea ei, un nou proces a declarat că sentința a fost nedreaptă, iar Ioana d’Arc a fost reabilitată. În secolul XX, Biserica Catolică a declarat-o sfântă. Astăzi ea este un simbol al curajului și al rezistenței. Deși a trăit după marile Cruciade, Ioana este uneori privită ca o ultimă figură a mentalității de „război sfânt” — dar lupta ei nu a fost pentru cucerirea unor teritorii îndepărtate, ci pentru apărarea propriei țări.