Când vorbim despre Imperiul Roman, ne imaginăm adesea un singur stat întins de la Britania până la Egipt. La sfârșitul secolului al IV-lea, conducerea unui teritoriu atât de mare devenise însă tot mai dificilă. În anul 395, împăratul Teodosie I moare, iar stăpânirea lui este împărțită oficial între cei doi fii.
Așa apar Imperiul Roman de Apus și Imperiul Roman de Răsărit. Apusul, cu centre la Roma și apoi la Ravenna, este condus de Honorius, iar Răsăritul, cu capitala la Constantinopol, de Arcadius. Existaseră și înainte împărțiri ale puterii, dar după 395 separarea devine stabilă.
Cauzele împărțirii au fost mai multe:
- teritoriul imens – greu de controlat rapid în caz de revolte sau invazii;
- diferențe economice: Răsăritul era mai bogat și mai bine apărat;
- presiunea crescândă a popoarelor germanice și a altor vecini;
- conflicte pentru putere între generali și demnitari.
Urmările au fost decisive. Imperiul Roman de Apus slăbește treptat: resurse puține, armate dependente de comandanți barbari, orașe vulnerabile. În 476, conducătorul germanic Odoacru îl înlătură pe ultimul împărat de Apus – moment considerat adesea „căderea Imperiului Roman de Apus”.
Partea de Răsărit continuă să existe aproape încă o mie de ani, sub numele de Imperiul Bizantin. Aici se dezvoltă în continuare cultura creștină, limba greacă și viața urbană. Prin Bizanț se transmit mai departe tradițiile Romei, dar și creștinismul de stat, către alte popoare ale Europei și Orientului.
Împărțirea imperiului a influențat și harta politică: în Apus apar regate ale „barbarilor”, iar în Răsărit se menține un stat centralizat, cu legi romane și o administrație puternică. De aceea, istoricii spun uneori că „Roma a căzut în Apus, dar a supraviețuit în Răsărit”.