În primele secole, creștinii erau considerați o sectă periculoasă. Ei refuzau să aducă jertfe împăratului și zeilor tradiționali, iar pentru autorități asta însemna lipsă de loialitate. Situația se schimbă însă în secolul al IV-lea, când împăratul Constantin cel Mare înțelege că noua religie are deja mulți adepți și poate deveni un factor de stabilitate.
În anul 313, Edictul de la Milano le oferă creștinilor libertate de cult. Nu mai sunt persecutați, li se restituie bunuri, iar în marile orașe se construiesc basilici – primele biserici monumentale. Creștinismul nu este încă religia „obligatorie”, dar devine tot mai vizibil în spațiul public.
Un rol important îl are și mama împăratului, Elena. Potrivit tradiției, ea călătorește la Ierusalim, unde caută relicve creștine – obiecte legate de viața și moartea lui Isus. Elenei i se atribuie descoperirea Crucii și a altor sfințenii, care devin puncte de pelerinaj și întăresc prestigiul familiei imperiale în ochii credincioșilor.
Momentul decisiv vine în 380, când împăratul Teodosie I declară creștinismul niceean drept religie oficială a Imperiului. Cultele păgâne sunt treptat interzise, templele vechilor zei sunt închise sau transformate în biserici.
Această decizie schimbă profund Imperiul Roman târziu. Biserica primește pământuri și averi, episcopii devin actori politici, iar împăratul se prezintă ca apărător al „credinței adevărate”. Mai târziu, după prăbușirea părții de Apus, tocmai instituțiile creștine vor păstra multe elemente din cultura și organizarea romană.
Transformarea creștinismului într-o religie de stat arată cât de strâns se pot împleti politica, credința și identitatea unei societăți întregi. Mai târziu, disputele dintre creștini vor duce la fenomene precum Reforma.