Unirea cu Valahia este unul dintre cele mai importante momente ale secolului al XIX-lea. Pentru a înțelege corect evenimentul, trebuie clarificat mai întâi modul în care era împărțită Moldova istorică în acea perioadă.
După 1812, partea estică a Moldovei — Basarabia — a fost anexată de Imperiul Rus (vezi articolul despre Basarabia). Partea vestică, cu centrul la Iași, a rămas Principatul Moldovei.
Doar această parte vestică a Moldovei istorice s-a aflat în procesul unirii cu Valahia. Cele două principate aveau aceeași limbă, aceeași cultură, tradiții comune și o istorie strâns legată. În Europa secolului al XIX-lea se dezvoltau ideile unității naționale, modernizării și ale statelor independente, iar aceste principii influențau puternic și spațiul românesc.
În 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al ambelor principate — un act politic inteligent care a permis unirea de facto, chiar dacă oficial ele continuau să existe separat. Treptat, administrația, armata, legislația și reformele au devenit comune.
Este esențial de subliniat că Unirea nu a inclus Basarabia, care rămânea sub autoritate rusească. Această situație a creat diferențe politice și culturale între cele două regiuni ale Moldovei istorice.
Prin unirea Moldovei de Vest cu Valahia s-a format Principatul Unit al Moldovei și Valahiei, nucleul viitoarei Românii. Capitala a fost stabilită la București, iar reformele lui Cuza au modernizat profund statul nou creat.