Anul 1538 a fost decisiv în relațiile Moldovei cu Imperiul Otoman. Suleiman Magnificul, unul dintre cei mai puternici sultani ai vremii, a pornit o campanie militară împotriva domnitorului Petru Rareș. Acesta încerca să conducă țara în mod independent și să crească influența Moldovei în regiune. Se spune că armata otomană număra până la 200.000 de soldați, ceea ce făcea orice formă de rezistență aproape imposibilă.
Petru Rareș a rămas fără aliați: nici Polonia, nici Ungaria și nici Transilvania nu au îndrăznit să intre într-un război deschis cu Imperiul Otoman. Oastea sultanului a ocupat cetăți importante, iar domnitorul a fost nevoit să părăsească țara. Din acel moment, Moldova a devenit oficial stat vasal al Imperiului Otoman.
Totuși, statutul de vasal nu a însemnat pierderea totală a identității. Imperiul Otoman nu a transformat Moldova într-o provincie obișnuită și i-a permis să-și păstreze organizarea internă. Prin urmare, țara și-a menținut:
- credința ortodoxă ca religie principală
- legile proprii și organizarea justiției
- limba, tradițiile și obiceiurile strămoșești
- sistemul administrativ intern și boierimea
- instituția domniei (aprobată de sultan)
În schimb, Moldova plătea un tribut anual, oferea oaste sau sprijin militar în campaniile otomane și ținea cont de interesele Porții în politica externă. Pentru majoritatea locuitorilor, cele mai importante schimbări erau legate în special de impozite, nu de credință sau de modul lor de viață.
Pe parcursul anilor, controlul otoman s-a accentuat: tributul era tot mai mare, iar hotărârea privind domnitorii se lua la Istanbul. Chiar și în aceste condiții, Moldova și-a păstrat statutul de principat autonom, cu organizare și legi proprii.
Până în secolul al XIX-lea, Imperiul Otoman a slăbit considerabil, iar influența statelor vecine a crescut. La scurt timp după Unirea Moldovei cu Țara Românească din 1859, dependența față de Imperiul Otoman a devenit definitiv parte a istoriei.